Tu câte voci ai?

Tu câte voci ai?

– Da’ de ce ți-ai schimbat vocea? Acuma ești Iuliana cea bună?

Da, asta mă întreabă soțul meu, ironic, atunci când mă aude vorbind cu cineva cu cel mai binevoitor ton pe care îl pot avea.

Și contrastul e evident, mai ales dacă înainte de a începe noul dialog, am purtat o discuție pe un ton tăios.

Cei mai mulți dintre noi vorbim pe mai multe voci. La doamne, e mai evident și se întâmplă mult mai frecvent. Noi cunoaștem explicația: suntem mult mai empatice față de cei din jurul nostru – acum am explicat tonul plăcut. Ăsta a fost feedback-ul pozitiv. Ca să găsesc o scuză/explicație, o să zic că noi ne implicăm mai mult emoțional și reacționăm în același fel. Știu, e loc de mai bine aici. Și nu e nevoie să ne arătăm bucuria prea evident și zgomotos atunci când o trăim! Avem nevoie de exerciții de gândire predominant rațională, concentrată pe rezolvarea soluției și nu pe identificarea țapului ispășitor, pe convingerea interlocutorului să ne răspundă afirmativ la solicitări sau pe descărcarea emoției.

Îmi amintesc că în adolescență observam fără efort, din afară, modulațiile vocale, transformarea vocii obișnuite la persoanele de sex feminin în dialogul cu un interlocutor. Nu era nevoie ca cineva să-mi deschidă ochii. Apoi am observat la mine însămi metamorfoza asta.

E de bine? E de rău? Ce-o fi cu vocile astea?

Cred că fiecare voce schimbată, fie și inconștient, involuntar, vine să explice ceva: e vorba de poziția vorbitorului cu privire la acel context. N-aș vrea să ajung să dezvolt subiectul vorbind de scop, situație sau necesitatea de a face asta. Mă gândesc că și tu te regăsești și citești deja printre rânduri mai mult decât explic eu.

Consider utilă alternanța vocilor în anumite situații. Nu agreez vocea arțăgoasă ca reacție la nervi, emoțiile au nevoie să fie temperate. Consider, de asemenea, că ideal ar fi să fim aceeași oameni echilibrați și calmi în fiecare situație: și în cele de bucurie extremă, și în cele de eșec. (Aliniatul ăsta este îmi este 100% dedicat mie!) Este bine să ne comunicăm stările emoționale, dar nu să ne lăsăm complet conduși de ele. Cu alte cuvinte, avem nevoie de un mare echilibru interior ca să putem oscila între aceste voci fără a duce la paroxism efectele dramatice. Hai să le lăsăm pe acestea exagerate pentru jocurile de rol, pentru teatru. Putem juca noi înșine sau putem merge la teatru ca spectatori. Efectul va fi în mod sigur unul pozitiv.

Ideea e că, în ciuda faptului că vorbele zboară și că nimic nu pare mai concret decât o prezență fizică, până la urmă vocea aceea care emite niște mesaje efemere, pare să aibă efecte mult mai mari asupra celor din jur decât simplul act al prezenței într-un spațiu.

Deci avem nevoie să fim 100% conștienți de felul în care comunicăm, de vocea adoptată.

Exact când cugetam mai mult la voci, Universul 🙂 mi-a pus-o față în față pe actrița Daniela Bostan, venită la ședința lunară cu părinții desfășurată la CoderDojo Isho. Deja auzisem de ea anterior, știam că ține cursuri și că face o treabă excelentă, de la cunoștințe care și-au înscris copiii la cursurile pe care le susține.

Am știut de la bun început că voi pleca cu informații încă din această întrevedere, așa că m-am pregătit să notez tot ce mi se pare memorabil în cadrul acestei întâlniri.

Într-un ritm cât se poate de rapid, am descoperit dincolo de nume și profesie, multă deschidere și căldură și intenția de a ne învăța să sădim în copiii noștri încrederea în propria persoană, în propriile decizii, dorința de a-i vedea stăpâni pe ei, autonomi.

Și cum astfel de intenții par a fi lipsite de valoare fără acțiuni concrete, doamna Daniela Bostan ne-a expus și unealta cu care putem ajunge să obținem rezultate: scăunenlul cu trei picioare al încrederii în sine.

Conceptul se referă la o caracterizare ce cuprinde referiri la calități fizice, morale și de acțiune, deci trei puncte de referință ce pot sta la baza unei caracterizări complexe, astfel încât în momentul în care dorim să oferim feed-back, forma acestuia să nu îmbrace aparența unor vorbe goale, ci să ofere un conținut valoros de informații.

Daniela Bostan ne-a mai vorbit despre spargerea gheții, transformarea abilităților în competențe, despre volumul vocal, ritmul și registrul vocii, utilizarea corectă a microfonului și la final ne-a dezvăluit crezul pe care micii cursanți îl rostesc ritualic la începutul fiecărei întâlniri, întărindu-le încrederea în propria persoană.

După prezentare, actrița a făcut un mic exercițiu de efect cu copiii, pe care i-a organizat în trei echipe cu denumiri diferite și a improvizat o poveste în jurul grupului. La fiecare rostire a numelui echipei, copiii se ridicau vociferând și creând efecte speciale. De pe margini, părinții au privit absorbiți ciulind urechile și râzând silențios, discret și admirativ. Da, dacă știi să te joci cu copiii, poți face minuni, dar nu ai întotdeauna starea de spirit necesară. Tocmai pentru astfel de situații, există alternativa unor activități precum cele desfășurate de persoane cu experiență.

Dacă dorești să-ți înscrii copilul sau să te înscrii chiar tu, ca adult, la cursurile actriței teatrului Național Timișoara, o găsești pe Facebook, pe pagina Arta de a Vorbi.

Între timp, ascultă-ți vocea, ca să vezi dacă e cea mai potrivită contextului în care o folosești! 😉

By | 2020-04-22T08:03:06+00:00 februarie 7th, 2020|Fără categorie|0 Comments

Leave A Comment